Cum l-am cunoscut pe Nea Marin

Era vreo 2 noaptea si abia ma trezisem dupa operatie. Stateam pe burta cu capul intors spre dreapta. Inca nu trecuse efectul anesteziei si nu puteam sa ma misc. Am deschis ochii, dar vedeam in ceata. Am inceput sa clipesc des si am incercat sa focalizez imaginea. Incet, incet in fata mea s-a conturat o silueta. Am vazut o persoana intinsa pe pat intr-o pozitie asemanatoare cu a mea. Era Nea Marin care ma privea curios.Nu i-am spus nimic si am inchis ochii. Eram prea agitat. M-am gandit ca orice i-as spune, ar putea porni o discutie despre operatie si felul in care ma simt, urmata de un set de sfaturi si urari de sanatate. Am inspirat adanc. Trebuia sa ma calmez. Nu imi placea situatia in care ma aflam. Trebuia sa gasesc o modalitate in care sa evit conversatia.

Am deschis ochii. Nea Marin ma privea. Incepusem sa transpir. Am deschis gura sa zic ceva, dar in acel moment vecinul meu de salon a tras o basina. A continuat sa ma priveasca, iar apoi a dat din umeri si s-a intors pe cealalta parte, cu spatele la mine, ca si cum m-ar fi calcat din greseala pe picior in autobuz. Nu a fost o basina mascata, adica una pe care te chinui sa o tii in tine, sau sa o scoti fara sunet, dar “iti scapa”. A fost o basina pe fata, care iese cu mult zgomot, dar in timp isi pierde din volum, asa cum fac DJ-ii la sfarsitul unor melodii.

Pana spre dimineata am incercat sa inteleg ce s-a intamplat. Dupa 4 zile de stat alaturi de Nea Marin am ajuns sa privesc lucrurile altfel. Retraind amintirea din noaptea aceea, acum inteleg ca el mi-a trimis un mesaj simplu: “pustiule ma bucur ca esti bine, dar greul abia a inceput”